Ajunul viselor uitate

Frumoasă zi de iarnă ţi-ai ales! Acum, când încă moţăi în pijamalele roşii cu dungi încărcate de vise prăfuite şi înghesuite undeva într-un dulăpior lăcuit de prin mintea mea...Un moment mai bun nu îţi puteai găsi, nu e aşa? Nu! Te rog! Mai lasă-mă să dorm...iubesc paturile moi şi calde din care nu te mai poţi desprinde dimineaţa când trebuie să-ţi porţi corpul inert spre locul de muncă, încă o dată pe săptămână. Nu mi s-a derulat visul în întregime, te rog, nu mă smulge, încă!...E Ajunul Crăciunului, momentul anului în care toată lumea se cadoriseşte, împodobeşte bradul şi-mai-ştiu-eu ce fac. Nu vrei să mă laşi să-mi primesc şi eu cadourile? Maturitate, te rog, stăpâneşte-ţi setea de suflete infantile proaspete şi mai lasă-mă să îmi iubesc patul încă o noapte! Căci...după ce mă vei zgâria tu, luându-mă din lumea mea, patul meu va duce lipsă de afecţiunea pe care i-o arăt acum. Va deveni numai un obiect cu cearşafuri pe care le voi schimba din cinci în cinci ani, cu pernă care îmi va simţi în fiecare noapte mireasma părului, încărcată de fumul ţigărilor din oraşul ăsta mare, de visele tuturor oamenilor pierdute şi aruncate fără milă la containerul ăla de gunoi colectiv...şi ea, iubita mea pernă, nu va mai simţi nimic din partea mea. Poate doar indiferenţă. Voi deveni rece, iar toate jucăriile care zac acum cuminţi pe patul meu, vor dispărea fără urmă. Te rog, mai lasă-mă să admir o ultimă dată întreaga lume ce se desfăşoară în jurul meu şi să mă minunez de spectacolul la care participă toţi oamenii, căci viaţa este cel mai intens spectacol. Sunt mii de suflete afară! Şi ele merită mai mult decât mine să le duci departe de lumea asta, acolo, în lumea în care nimeni nu zâmbeşte, lumea concedierilor, a frustrărilor, a...
Sau măcar...te rog să mă aştepţi...Mă duc să îmi fac un duş, să-mi spăl toate visele pe care, oricum nu le voi mai revedea vreodată, să renunţ la amintiri, la jucării, la prieteni şi să-mi fac loc pentru...pentru...aşa este, nu trebuie să-mi fac loc pentru nimic. Căci nu mă va mai frământa nimic. Nici măcar firava mea persoană. Aşteaptă-mă în faţa uşii, i-am lăsat copilăriei un bilet de adio. Aşteaptă-mă, că vin...

Refulare în vid

Dragostea e ca un autobuz. Bineînţeles, nu îi pasă dacă ai ratat-o şi nici nu o interesează dacă te-a călcat şi ai rămas rănit în mijlocul drumului. O să vină şi o să se instaleze în sufletul tău micuţ şi insignifiant pentru ea, apoi o să se care cu cea mai mare nesimţire şi tu tot bocind, în camera ta jegoasă, o să rămâi.

Filomamasotatafind

Eşti singur. Da, singur. Singur prin viaţă, singur prin moarte. Te naşti singur şi cel mai probabil, o să şi mori singur. De ce? Pentru că te ai doar pe tine. Cineva spunea cândva, demult:"Nu te încrede în nimeni". Nu fi naiv, ascultă-l. Toţi cei în care vei avea încredere ştii ce vor face? Te vor lăsa. SINGUR. Prietenii? Primii care te vor lăsa să suferi, să arzi în mizeriile celorlalţi, te vor lăsa să te sfâşie hienele, să te mănânce lupii. Se vor uita cum sufletul tău se târăşte fără speranţă prin noroi. Crezi că vor face ceva? Poate cei care au norocul să dea peste prieteni cu adevărat prieteni, o să se salveze. Ceilalţi? O să se descompună încet, în sucul propriilor lor frământări, singuri, poate sub privirile ipocrite ale aşa-zişilor prieteni ce-i vor devora până la sfârşit cu râsetele lor demonice.
Poate că te întrebi"Dar părinţii?". E bine că totuşi, îţi pui această întrebare, întrebare pe care de-abia acum ai realizat că ţi-ai pus-o. De ce? Poate pentru că te afli în permanente conflicte cu părinţii, poate că nu îi simţi atât de aproape cum ar trebui, poate că părinţii lipsesc pur şi simplu din viaţa ta. Şi totuşi, ţi-ai pus această întrebare. Păi, aşa este, părinţii sunt singurele fiinţe care te vor ajuta să te salvezi, care vor fi capabile să înţeleagă ce gândeşti, ce simţi, ce vrei, ce faci TU. Părinţii sunt cei care vor ştii să te certe atât de tare încât peste vreo douăzeci de ani o să-ţi spui"Mamă, ce mi-au făcut ai mei când aveam 14/15/16/17/etc. ani", dar o să fie acolo pentru tine, o să te susţină, indiferent de alegerile pe care le faci, o să se pună in pielea ta ca să vadă ce ai vrut, de fapt, să zici, o să...îţi demonstreze cât de mult te iubesc, de fapt. Şi poate, tot peste douăzeci de ani o să-ţi zici"Mama, ce părinţi ca lumea am."
Şi poate sufletul n-o să ţi se mai târască prin noroi, deşi prietenii ţi l-au mototolit şi i-au dat un şut în mlaştină, poate n-o să te mai zbaţi singur şi poate n-o să mai fierbi in zeama neliniştilor tale. Aşa că du-te şi îmbrăţişeaz-o pe "mami" şi ignoră ce e în jur. Ascultă doar când trebuie şi iubeşte pe cine merită.

Cinşpe.(1)

A plecat. A trântit uşa cu putere după ce s-a certat cu maică-sa şi a plecat. A lăsat în urmă un ecou ruginit şi un iz de isterie adolescentină. A ieşit în faţa blocului şi s-a aruncat într-un taxi cu beculeţul verde aprins, lângă un şofer împuţit cu o mireasmă fină de incultură şi prostie demnă de apreciat(ea se pricepea la identificat aparenţe de genul ăsta). Aproape că i-a poruncit şoferului s-o ducă până la liceu, încă avea nervi legate de certurile cu ai ei în care se simţea atât de nedreptăţită(o imatură).
Se uita lung pe geam căci nu avea unde altundeva să se uite; bineînţeles, doar dacă nu voia să-l contemple pe intelectualul din stânga ei care, cel puţin, măcar îşi dădea silinţa să se strecoare prin trafic ca ea să ajungă cât mai repede. Dacia galbenă şi plină de poveşti uzate, scrise pe roţile ei, aluneca printre ceilalţi monştri ca un fluturaş printre ţânţari, păienjeni şi alte gângănii din astea scârboase.
I se derulau în minte fel de fel de posibile experienţe sau întâmplări deja petrecute. Toate nebuniile prin care a trecut cu prietenii ei(subliniez prieteni), toate notele mici luate fără nicio jenă, toate nopţile de vară în care nu putea să adoarmă din cauza căldurii sufocante din camera cu geamul deschis de la etajul doi unde se auzeau zgomote de motor ambalat şi înjurături elevate până târziu în noapte. Oamenii se transformau în zmei, maşinile în trăsuri întunecate şi rapide. Era o junglă. O junglă care se sfârşea brusc la apariţia primului firicel mai îndrăzneţ de lumină.
Din când în când, o voce robotică de femeie o trezea din visare. "Comuna Pantelimon, strada Speranţei, vă rog." Şi mesajul se repeta până când un alt sunet, un alt intelectual, probabil ca cel din stânga ei, îi răspundea la fel de robotic dar cu o tentă mult mai ţărănească şi degajată:"Da, păpuşă, imediat".
Traficul era infernal, şoferii frustraţi se exteriorizau în toate felurile posibile(stânga inclusiv), zbierau ca din gură de şarpe, înjurau pe oricine le ieşea în cale, lor, regilor şoselelor. Totul era un continuu scandal pe o scenă de piesă ieftină cu miros de mizerie şi fum de ţigară. A ajuns. Cel mai lung drum din viaţa ei, se gândea. A plătit şoferului. A uitat să-i lase bacşiş şi i s-a părut că înjură în urma ei. A trântit uşa taxiului galben şi s-a grăbit către intrarea şcolii pe care o frecventează de cinci ori pe săptămână, alimentând o continuă rutină. A ajuns în faţa porţii unde nea' Ilie, paznicul, se certa din nou cu o sticlă de bere ieftină. A şovăit puţin. A făcut o întoarcere bruscă de treisuteşaizeci de grade şi a fugit. A fugit de şcoală, de probleme, de absenţe, de materii, de balauri didactici. După zece metri s-a oprit. "Azi nu mă duc la şcoală". Şi-a îndesat căştile în lobii urechilor şi a început să fredoneze şi să ţină ritmul în timp ce mergea cu paşi leneşi către Piaţa Romană.
Toate fiinţele care împărţeau cu ea acelaşi trotuar(pentru că nu îi pot numi oameni), se uitau ciudat la ea. Ce?!, n-au mai văzut om care să cânte şi să danseze pe stradă? Probabil că nu.
Aglomeraţie pe trotuare, aglomeraţie pe străzi. Piaţa Romană arăta atât de urât la ora aia. Oameni preocupaţi de tot felul de gânduri, oameni care au uitat de mult să mai zâmbească, oameni guvernaţi de şefi, de mass-media şi de-mai-ştiu-eu-ce, oameni care cerşeau bani, dar dacă le dădeai un strop de fericire, riscai să te alegi cu o înjurătură, oameni care respirau bani, oameni care trăiau mai rău ca într-o colibă părăsită din sudul Africii, toate aceste clase sociale(sau antisociale, haha) aflate în antiteză pe un singur drum de beton: Magheru. A...şi câinii maidanezi, fiinţele fără speranţă.
Se plimba pustiită pe bulevard, strecurându-se printre toţi oamenii grăbiţi, cărând după ea ghiozdanul vechi şi maro, plin cu amintiri momentan sufocate de cărţi groase şi caiete cu coperţi uzate şi mâzgălite. S-a oprit pe o bordură. S-a aşezat pur şi simplu pe marginea drumului, gestul ei trecând aproape neobservat pe lângă ceilalţi monştri umani. Se simţea în siguranţă, se simţea izolată, deşi în jurul ei mişunau oamenii precum furnicile. Apoi s-a ridicat brusc şi a vrut să plece mai departe. A simţit un umăr ciocnindu-se de umărul ei, apoi a simţit o mână puternică apucându-i mâna firavă. A întors capul şi a văzut doi ochi negri şi expresivi. O răsuflare caldă şi neliniştită i-a mângâiat pielea catifelată. Inima îi bătea cu putere, i se furnica tot corpul, simţea fiori pe şira spinării. Au stat aşa, nemişcaţi, privindu-se reciproc în ochi, timp de vreo două minute...

Inertă gândire(Nimic interesant.)

Da, sunt în timpul orei de română. Dar nu am cum să particip, deşi aş vrea, pentru că nu am habar despre ce se discută aici, se dezbat nenumărate subiecte referitoare la comunism, la monarhia din România şi la multe alte lucruri care pe mine nu mă privesc.(Sau ar trebui sa mă privească?). Poate pentru mulţi e fascinant, dar pentru mine e un alt prilej nevinovat ca mintea să-mi joace feste şi să facă ce ştie ea mai bine, să mă poarte departe cu gândul şi să zburde inofensiv. Inofensiv poate părea, dar este unul din multele mele defecte, incapabilitatea de a fi atentă, chiar dacă ceea ce se spune poate fi important şi/sau folositor. Dacă mie mi se pare neinteresant sau plictisitor, îmi pierd interesul(ştiu că am repetat cuvântul "interes"; am stat mult timp să gândesc cu ce aş putea să-l înlocuiesc, a rezultat mulţime vidă).
Aşa că, revenind, mă simt complet inutilă şi în plus. Cel puţin acum. Sau nu numai. Colegii mei pun întrebări atât de inteligente şi participă atât de...activ, violent, persuasiv, la aceste dezbateri! Şi cunosc atât de multe lucruri şi atât de diverse! Am avut tendinţa să încep să ma plâng în legătură cu cât de puţine lucruri ştiu eu şi cât de multe ei, despre "multele" lucruri la care mă pricep eu, despre...să nu mai spun la câte se pricep ei. În fine, n-o să-mi urmez acest instinct de autocompatimire(deşi deja am facut-o, haha) şi o să-mi continui textul acesta cu atât de multe înţelesuri, sensuri, atâtea învăţături şi "intelectualităţi" demne de reţinut! Bineînţeles, eram ironică, pentru că textul meu(la fel ca toate celelalte, de altfel) e cât se poate de inutil şi lipsit de sens.
Ideea e că...Sincer, habar nu am de ce m-am apucat să scriu aceste rânduri. Probabil că mă plictiseam, probabil că doar simţeam nevoia să strig ceva, orice, către teoreticii cititori.
A început lecţia propriu-zisă. Cuvintele poeziei le aud, curg toate pe la urechile mele într-un ritm alert, dar suav, pentru că proful meu de română are o voce de-o căldură şi o dăruire rară. Dar tot aceste cuvinte nu vor să intre(la propriu nu, haha) în urechile mele, se derulează ca un film pe care îl urmăresc fără sunet.
"Neobişnuită alăturarea asta între scuipat şi lumină". Fragmente din ce se discută în clasă, acum că a început şi comentariul poeziei.
Se scurg încetişor şi ultimele cinci-zece minute din oră, mă gândeam dacă să fac o plimbare prin fascinantul Cişmigiu sau să mă duc direct acasă(având în vedere că astăzi "scap" cu o oră mai devreme).
Cred că mă opresc aici cu înşiruirea asta de cuvinte(care, paradoxal, este legată tot de şcoală!). Mă gândesc cu groază la drumul singuratic către casă, o să mă arunc iar într-unul din împuţitele autobuze care îmi vor purta inertul trup până acasă, unde o să intru iar in rutina de seară.
Sau poate...după ce îmi termin tema la mate, în seara asta o să fac ceva special, diferit, poate mă scufund în lectura caldă a unei cărţi...

L'ecole.

Am stat si m-am gandit...Acum, ca toata lumea scrie posturi despre inceputul unui nou an scolar...As putea sa scriu si eu unul. Nu pentru ca inceputul meu de an scolar ar fi mai deosebit, dar pentru ca mie mi-a placut. Incepand cu prima zi. Da, fiind boboaca, nu stiam la ce sa ma astept. Botez, colegi primitori, inghesuiala, fite, etc. Dar a fost bine. Bineinteles ca boala mea cronica a trebuit sa isi faca simtita prezenta chiar din prima zi de scoala(am intarziat; trebuia sa ma intalnesc cu Jojo pe la 8 si am ajuns mult mai tarziu), dar cel putin a fost ok. M-am intalnit intamplator si cu Deiu in statie(care intarziase) si am facut cunostinta cu Artemi, care m-a abordat cam asa: "Auzi, tu esti Lulu?". Probabil ca m-o fi recunoscut de pe hi5. Anyway, am plecat catre scoala, era o aglomeratie ingrozitoare, asa ca am hotarat sa 0 luam pe jos pana la prima statie. De acolo am luat autobuzul, bla bla bla, cu multe peripetii pe drum si am ajuns, intr-un sfarsit la locul de intalnire. Cu Jojo si Artemi am plecat mai departe la liceu, Deea s-a dus spre al ei. Am ajuns acolo, fiecare s-a pierdut prin multime si s-a dus sa-si caute clasa. Jojo s-a intalnit cu tipe de la ea din clasa, eu bineinteles ca nu. In fine, inghesuiala mare si pe acolo, directorul tinea un discurs din care nu am reusit sa inteleg nimic(nu ca as fi fost prea doritoare), apoi ni s-a dat drumul pana la ora 13.00 cand trebuia sa ne intoarcem la scoala pentru orele de dirigentie.
De-abia atunci, la ora 13.00 cand m-am intors, mi-am cunoscut colegii. In clasa erau deja niste tipi si tipe mari(am crezut ca am gresit clasa, fiind prima care ajunsese), iar apoi am aflat ca indivizii erau fostii elevi ai dirigai mele. Au terminat a 12-a si au venit sa ne "intampine" cu sfaturi, amintiri, chestii. A fost FOARTE tare si foarte dragut din partea lor. Si pe masura ce imi cunosteam din ce in ce mai mult noii colegi, toate ingrijorarile mele disparusera. Pentru ca am niste colegi foarte de treaba si astia 4 ani de zile care incep de acum o sa fie super. Cel putin, asa presimt eu. Si bineinteles, sper. Oricum, colectivul salveaza orice prof nasol, orice experienta neplacuta care va avea loc de-acum incolo.
Cam asta s-a intamplat la scoala, in prima saptamana.
Tot in prima saptamana, mai exact, vineri, a fost ziua mea. Si marea mea surpriza a fost sa vad ca acesti draguti colegi ai mei chiar s-au gandit la mine si mi-au luat un cadou(de fapt, mai multe), avand in vedere ca ne cunosteam doar de 5 zile. Oricum, aia a fost cea mai tare zi de cand a inceput scoala si pana acum.
A doua saptamana a decurs fara evenimente, fara chestii speciale(poate doar cu frica la fizica; banuiesc ca doar din partea mea, caci ei par sa nu aiba probleme)...
Luni incepe a treia saptamana...School is here.

Ca de-nceput

As putea sa incep cu banalitati. Si tocmai asta ar fi farmecul, pentru ca blogul meu nu se rezuma la nimic altceva, avand in vedere ca singurul lucru de care sunt eu capabila e sa enunt chestii fara sens, aberatii.
Si atunci..oare de ce mai sunt aici? Nu, nu cred ca am ceva de spus lumii(nu ca teoretica "lume" ar citi ce scriu aici), sau cel putin, nu ceva important, folositor sau alte sinonime si nici nu am creat acest blog ca sa ma integrez in categoria sociala a mai multor persoane de varsta mea- si nu numai -care considera ca e foarte "cool" sa scrii intr-un blog, desi textele tale gem de greseli de ortografie, pleonasme, exprimari inadecvate si altele. Si ca tot am ajuns aici...Da, sunt obsedata de astfel de lucruri. (Cand m-am apucat sa scriu postul asta, m-am chinuit destul de mult sa incerc sa scriu cu diacritice, dar am renuntat pentru ca sunt deja obisnuita sa scriu fara-sindromul mess, din pacate-si totusi, asta nu inseamna ca nu ii apreciez pe cei care o fac.) Deci-hmm, conjunctia prostului-sunt obsedata de limba romana, daca se poate spune asa. Ii dispretuiesc profund pe cei care isi bat joc de ea, bineinteles, fara sa-si dea seama, pentru ca nu stau ei sa analizeze ce scriu. M-am obisnuit sa ii corectez involuntar(mai mult din reflex) pe cei care fac greseli de genul.
Ok, acum m-am abatut de la subiect...Intentia acestui prim post nu era sa stau sa insir o sumedenie de lucruri despre mine. Am facut-o deja. In fine, o sa incerc sa ma rezum la ce aveam de zis. Mda, prin urmare, scopul acestui blog nu este cam...nici unul. Nu e nimeni obligat sa il citeasca(dupa cum am zis, nu ca l-ar citi prea multa lume..), dar comentariile si criticile sunt puternic apreciate. That's all for today, folks>:D<(asta pentru ca sunt hug addicted).