Cinșpe(3)

Trecuseră doi ani. Cei cinșpe se prefăcuseră în șaptișpe și se apropiau cu repeziciunea Acceleratului lui Topârceanu de opșpe. Sentimentul era acela al trecerii timpului fără rost. Primăvară, vară, toamnă, iarnă. Patru anotimpuri, doișpe luni și, în final, două cicluri de șanse ratate, persoane cărora le îngăduise prea mult și veșnicele certuri din veșnicul "mediu familial".
Marți, mult prea devreme pentru ca gunoierilor de pe stradă să li se dezmorțească degetele jegoase de pe containerele impregnate cu aromele unor iubiri reciclabile. Trăim într-o lume modernă. Era tehnologiei. Secolul douășunu. Contactul interpersonal este obositor și deloc necesar. Mașinăriile inventive ne pot înlocui oricând, fără nicio grijă. Gânduri care îi străbăteau materia cenușie în timp ce se îndrepta spre locul plicticos de muncă. Primise o slujbă temporară la o firmă obscură care vindea o interminabilă varietate de produse, de la teneși chinezești de cea mai proastă calitate până la rame fotografice de plastic ieftin și murdar, menite să păstreze vii amintiri de mult timp uitate, din vremuri mai drăguțe. Se simțea neîmplinită și permanent obosită, probabil pentru că tot ceea ce făcea era să arunce cuvinte banale prin intermediul unui fir îmbârligat precum coada unui porc din desene animate. Cuvinte scurte, foarte adânci și cu înțelesuri ascunse, pline de figuri de stil, prin care trebuia să vândă prin telefon toată "varietatea de produse de înaltă calitate pe care o oferim!", cât mai multe lucruri odată și dacă se putea, cât mai ieftine. Naivă! Odată cu vorbele lipsite de substanță prin care vindea marfa eternului șef manelist, își vindea sufletul. Inteligența. Abilitatea de a gândi, o însușire atât de rară în lumea de astăzi. Toate astea se duceau în zbor, nu ca un porumbel alb din romanele franțuzești, ci ca pe o tavă cu hamburgeri grași și cartofi uleioși de la McDonald's. Uitase de ea și se pierduse pe drum. Hei! Se integrase, două cuvinte mult mai potrivite pentru situația ei.
Nu! Un cuvânt pe care-l uitase de ceva vreme. Azi nu! Să îi fi fost oare dor de timpurile adolescenței, alea de la început, cu versurile din "Nu am chef azi" răsunându-i prin tot corpul la un concert din parc, primul concert din viața ei? Nu! Nu! Nu! Nu! Din ce în ce mai accentuat. NU! Ceva în ea se rupsese. Nu era inima care îi bătea clișeic de vreo sută de ori mai tare. Nu era nici plămânul drept, ăla bolnav, care se lupta din răsputeri să-i facă rost de aer, mult aer, mai mult aer! Nu era ceva specific. Sau ceva fizic. Erau toate separat și împreună. La un loc. Dorința de a fugi se aprinse în ea ca fitilul artificiilor de Anul Nou. Se credea Ioana d'Arc, Alice Paul și Cleopatra în același timp! În jurul ei săracii gunoieri se transformaseră în revoluționari francezi și zecile de hârtii împuțite de pe jos erau mii de steaguri, însemne revoluționare și imnuri salvatoare! O chemau. Avea momentul ei. Și atunci s-a desprins. S-a cărat. A lăsat slujba nesimțită pentru o zi și și l-a și închipuit dintr-odată pe "De Puta Madre" cum o înjura și o urmărea cu remarcile lui elevate. Nu-i mai păsa.
A ajuns la gară. Era prea dimineață, așa că biletul a fost nimic. Viitoarea regină a Angliei de la ghișeu nu s-a abținut să-i arunce o privire împungătoare de curtezană adevărată și i-a trântit pe sub geamul maroniu acel carton care era scăparea. Un singur tren în gară. S-a aruncat pe una dintre banchetele jegoase, întotdeauna lângă geam și a răsuflat o secundă. Două. Trei. După zece minute, trenul aproape gol porni supărat către destinația pe care n-o știa și nici nu era curioasă să o afle. Se uitase la prea multe filme americane pline de aventuri siropoase și relații perfecte și probabil că din cauza asta se simțea o adevărată războinică împotriva sistemului. Sau cel puțin, împotriva locului pe care îl ocupase în ultimul timp viața ei în "sistem". Era liberă, deși înghesuită într-un compartiment plin de mucegai, cu perdele cândva bej, acum maro, împrospătate glorios de omniprezenta emblemă a sistemului: "CFR". Dezgust. Asta simțea. Aerul greu din cămăruța mișcătoare o îneca. Deschise geamul. Apoi, curent. Ușa se deschise și ea timid și perdelele înmiresmate de igrasie fluturară pentru un moment ca mândrul tricolor din fața primăriei și a școlilor. Doi ochi negri o măsurară din cap până în picioare și se așezară pe bancheta din față, la ușă, ca întotdeauna. O ignorau. Ochii negri nu-i dădeau atenție, preocupați de o carte groasă, cu coperți de piele întoarsă, ce probabil ascundeau o altă poveste imposibilă de dragoste sau acțiune. Admira nu atât ochii, cât cartea. Era minunată, acoperită, la o privire mai atentă, în catifea fină și nu în piele; părea desprinsă din biblioteca unui mare filosof contemporan, genul acela de enciclopedie ambulantă, cu însăși istoria sa de viață ruptă dintr-o altă carte cu înfățișare asemănătoare. Era fascinată de cartea verzulie, ce părea fără sfârșit, atât de groasă era, pe care ar fi vrut să o devoreze chiar ea. Atunci. Pe loc. Dar apoi, îl văzu. Ochii negri o priveau intens, înconjurați de o față excesiv de masculină, cu barbă care nu se potrivea deloc portretului și niște buze subțiri, mult prea rozii pentru tenul bronzat. Fața aceasta cu trăsături dure și o bărbie proeminentă contrasta cu trupul mic, de copil, care-i dădea un oarecare farmec aparte și o anumită alură inocentă. Dar inocența asta era imediat înlocuită de întunecimea întregului centru al feței, ochii. Arătau mai degrabă ca niște bucăți fierbinți de granit sau ca două mine infinite de cărbune neprelucrat din adâncuri. Privind-o, aceste două pietre brune scriau mii de versuri ale unei poezii necunoscute, antice și pătrunzătoare. Ea își scoase cu repeziciune o chitanță din buzunar, de la vreun client de demult și începu să citească artefactul cu un interes vădit prefăcut. Voia doar să evadeze din aria privirii negre, ca un copil fugind speriat de întuneric.
Și apoi, întunericul îi izbi pe amândoi. Tunel. Simți o mână aspră sub umărul ei dezgolit și o alta, mult mai puternică, trasându-i cu degetul linia bărbiei ascuțite. Două răsuflări tinere și agitate se uniră și sufletele lor deveniră o entitate. O atingere timidă a buzelor, câteva secunde și apoi lumină. Trenul opri. Ea coborî în stație, smulgându-și în grabă sufletul după ea, dar rămase numai cu o bucată infimă. Ochii negri o priveau de după perdelele mucegăite și îi impregnau pielea cu tăișul lor.
A alergat. O cafenea. Un parc. Un tramvai. O bancă. Un magazin. O zi petrecută în acel oraș străin, la cinșpe minute de metropola ei mare și împuțit de agitată. Un ciclu de doi ani, un lanț al slăbiciunilor rupt într-o singură zi. Era din nou fericită, se simțea stăpână pe sine și...liberă. Se recăpătase pe ea însăși, în douășpatru de ore de făcut nimic special. Sau...oare? Nu era special tocmai faptul că fugise? Că nu mai era slabă, nu mai era indiferentă, nu mai era oricine?
Din nou gară. Pleca acasă, trebuia să se întoarcă. Două dimineața, același tren pustiu cu care venise în orașul de țară în care aflase de la localnici că nu se întâmplă nimic niciodată. Ce ciudat!, se gândea, pentru că pentru ea se întâmplase totul în orașul acesta atât de apropiat de metropola aglomerată și totuși atât de uitat de lume. Aventura ei clișeică se termina, cămăruța înghesuită pe șine o aducea înapoi. Acasă. Gara era luminată slab de câteva felinare înalte, cu becuri galben-verzui în jurul cărora dansau turbat țânțarii, beți de căldură ca în orice noapte de vară. Ieșind printre porțile de metal care găzduiau escapada ei de-o zi, simți că bucata imensă de suflet, pe care o pierduse în dimineața uitată a acelei zile, o împlini. Pe o bancă, sub un felinar ruginit, ochii negri îi străpungeau tăios rădăcinile sufletului proaspăt întregit. O aștepta...

acumcândva

Trupul îmi este permanent închis în cutii cu patru pereţi aşa cum şi sufletul îmi este permanent închis în cutia conştiinţei, în cutia cu remuşcări. Şi m-am pierdut pe drum.

Cândva, obişnuiam să-mi pun gândurile pe hârtie, să le decupez şi să le asamblez până ce formam un puzzle măcar aproape complet.

Acum nu mai găsesc piesele puzzle-ului, sunt furişate bine în spatele cutiilor frumos organizate care nu suportă şi nu acceptă sub nicio formă deranjul.

Cândva, îmi exprimam frustrările în scris, în eseuri patetice şi pseudoliterare, în care protagonista era întotdeauna victima societăţii.

Acum pot doar să strig „Sunt frustrată”, fără metafore, personificări şi epitete construite frumos.

Cândva, semnul meu de punctuaţie preferat era virgula. Acum este punctul.

Cândva, obişnuiam să râd în hohote. Acum de-abia mai pot să surâd timid.

Cândva, obişnuiam să iubesc. Să iubesc oamenii din jurul meu, să mă iubesc pe mine. Acum nu mai pot simţi nimic. Sunt goală, ca jumătatea pesimistă a paharului cu apă.

Cândva, speram. Acum...acum.

Cândva, îmi puneam întrebări. Acum vreau doar să aflu cel mai simplu şi mai rapid răspuns.

Cândva, viaţa mea obişnuia să fie frumoasă.

Viaţa mea acum mă urăşte pentru ce i-am făcut. Şi de-asta, cândva, trăiam în prezent. Acum, trăiesc în acelaşi prezent de mult timp uitat...

fin.

Şi apoi, totul s-a sfârşit. Ca un strop de ploaie izbit de geamul lateral al unei maşini cu 140 la oră. 200 kg. O viaţă de om înghesuită în cutii de 200 kg.

Niste leapsa

Pentru ca sunt la un calculator de peste mari si tari care nu poseda diacritice, o sa scriu fara, in speranta ca voi fi iertata. Am mai deschis si eu blogger-ul asta in ultimul timp si am constatat ca domnul Robbie mi-a pasat o leapsa. Si pentru ca e foarte la moda in ultimul timp sa postezi joculete din astea amuzante pe blog-ul tau, o sa-mi indeplinesc sarcina primita si o sa completez si eu leapsa asta. So, here we go..

1. Luaţi cartea cea mai la îndemână, deschideţi la pagina 18 şi scrieţi aici al patrulea rând:

Sunt intr-o cafenea, nu exista carti aici.

2. Fără să verificaţi cât e ora?

Vreo 11, cred.

3. Verificaţi!

13.11.

4. Cum sunteţi îmbrăcat?

Blugi maro si super-camasa mea verde.

5. Înainte de a răspunde la acest chestionar, la ce vă uitaţi?

La blog-ul lui Rob si la conversatia cu Deiu.

6. Ce zgomot auziţi în afara celui al calculatorului?

Niste jazz chil, americani razand.

7. Când aţi ieşit ultima dată şi ce aţi făcut cu ocazia respectivă?

Azi, ca sa ma misc incoace sa intru pe net si sa-mi iau o cafea buna.

8. Ce aţi visat ieri noapte?

Sincer? Pe Artemi, pentru ca tocmai vorbisem cu ea ieri.

9. Când aţi râs ultima data?

Acum vreo doua zile. Dar a fost mai mult un giggle decat un ras. N-am mai ras pe bune de vreo saptamana.

10. Ce aveţi pe pereţii încăperii unde sunteţi?

O alarma de incendiu, niste cabluri izolate, un aer conditionat si un semn de Exit cu un om alergand spre o usa.

11. Dacă aţi deveni multimilionar peste noapte, care ar fi primul lucru pe care l-aţi cumpăra?

Mi-as aduce prietenii incoace si le-as cumpara case. Cu gradina si balansoar!

12. Care este ultimul film pe care l-aţi văzut?

Ceva pe la TV aseara, Date Movie mi se pare.

13. Aţi văzut ceva neobişnuit azi?

Neah, nu prea se intampla nimic neobisnuit pe aici.

14. Ce părere aveţi despre acest chestionar?

Aveam una buna, pana sa ajung la intrebarea asta.

15. Spuneţi-ne ceva ce nu ştim încă?

Am cazut in cap de pe casa cand eram mica.

16. Care ar fi prenumele copilului dvs. dacă ar fi vorba de o fetiţă?

Olive, dar maicamea face misto de mine ca o sa-i spuna Maslina, asa ca incerc sa ma razgandesc.

17. Şi dacă ar fi vorba de un băiat?

La asta nu m-am gandit inca, imi place David sau Razvan. Sau Matei. Sau Mihai. O, damn it, nu stiu!

18. V-ati gândit deja să locuiţi în străinătate?

Nu m-am gandit, mi-a fost impus.

19. Ce aţi dori ca Dumnezeu să vă spună când intraţi pe porţile Raiului?

Aah, de cand te asteptam. Mwhaha.

20. Dacă aţi putea schimba ceva în lume (în afară de politică), ce aţi schimba?

Discriminarea, as face oamenii sa fie mai eco, violenta in familie.

21. Vă place să dansaţi?

Daaaaa. Oriunde, oricand.(Si ce daca nu ma pricep?)

22. George Bush?

Iliescu?

23. Care a fost ultima chestie pe care aţi văzut-o la televizor?

Reclame si apoi a inceput Seinfeld.

24. Care sunt cele 4 persoane care ar trebui să preia acest chestionar?

Mara si Mada. And that's it.

Cine zicea că oamenii nu pot fi şi altfel?

Aştept vreo treizeci de minute un 226 care întârzie să apară. Mă urc în primul 368 şi constat că în spate se află 2 de 226. Grozav! Ca-ntotdeauna. Cu căştile-n urechi, mă aşez lângă un domn mai în vârstă. Aceleaşi eterne feţe triste domină atmosfera uşor degajată a autobuzului gri.

-Nu te supăra, asta pentru ce mai e? mă întreabă domnul de lângă mine. Având o minte îmbuibată de stereotipuri, mă gândeam că e încă un moş dezamăgit de noua generaţie, dornic să se exteriorizeze în acest sens.
-E...ca să schimbi melodiile, i-am răspuns zâmbind, îndesându-mi casca la loc în ureche.
-Şiiii...melodiile alea de unde vin?
-Păi, din telefon! îi răspund arătând cu degetul către buzunarul de la pantaloni.
-Aaaa, gata, am înţeles. Am crezut că e cine ştie ce tehnologie nouă.
Am zâmbit din nou. Începea să-mi placă domnul. Era simpatic, cu ochelarii fund-de-borcan acoperindu-i ochii mici şi veseli.
-Am crezut că e din ăla...Aifon, aipod, cum îi zice.
-Aaa, nu, e un simplu telefon. Nu e aifon.
-Cum i-ai zis? Ai ce?
-Aifon.
-Ăhă, ăhă.
Mă sună mama. Îi spun că sunt în 368 şi ajung în vreo patruzeci de minute. Îmi bag căştile în ghiozdan şi-mi scot cartea. Presimt o convorbire cu domnul de lângă mine, încep să nu regret că m-am urcat în 368. Cu mişcări bruşte, domnul scoate din buzunarul gecii două cartonaşe în formă de semilună mai lată şi mă întreabă care-i mai mare, punându-le unul lângă altul. Aaahaaa, m-am prins. E o iluzie optică.
-Sunt egale, îi zic eu.
-Sigur? Dar aşa? spune, schimbând cartonaşele între ele.
-Sigur. Sunt egale. Ăsta roz pare mai mare, dar sunt egale.
-Aşa e, mă. Bravo. Mi le-au dat nişte americani în Cişmigiu, m-au întrebat şi pe mine acelaşi lucru. Eu am zis că ăsta roz e mai mare. Mă-ntreabă: "Sigur? Pe-o bere?". Zic: "Da, dom'le, sigur." Erau egale, cum ai zis. Eh, am dat berea. Dar ei au dat friptura. Ce pot să zic, am trei licenţe, m-au ajutat la ceva? Se pare că trebuie să vină noua generaţie ca să îşi dea seama.
Ce domn de treabă, mă gândeam. Uitasem de mult timp că oamenii necunoscuţi pot fi şi sociabili. Probabil că, după cum am zis, minţile noastre pline de prejudecăţi nu concep că oamenii pe care nu-i cunoaştem ar putea să intre pur şi simplu în vorbă cu noi.
-Am zis eu că eşti deşteaptă. Studentă unde?
-Aah, nu-s studentă. Sunt de-abia la liceu, în a noua. La Sava.
-Daaa, Sava. Unde a făcut şi fiică-mea. Deci de-aia...de-aia, îmi spune gânditor şi reia repede..Grozav liceu! Deosebit, într-adevăr. Mai e ăla...era unu'...Rusu, de fizică. Mai e?
-Da, Rusu..Mai e.
-Mai e ăla? Doamnee, mereu plângea când îi cântau copiii la sfârşit de an..grozav om. Şi ce limbi străine faci?
-Păi, franceză şi engleză.
-Şi franceză ştii la fel de bine ca şi engleză? Engleză sunt convins că ştii.
-Mă descurc, dar nu ştiu atât de bine ca engleză.
-Da..şi la mine veneau copiii pentru pregătire. De fapt, vin. Îi pregătesc pentru Cambridge. Şi iau, dom'le, iau. Unele fete mă mai văd prin autobuz, mă strigă "Oncle, oncle". Aşa-mi zic ele, oncle. Ce să faci...singura satisfacţie care îmi mai rămâne. Mai strâng şi eu nişte bănuţi, că cu pensia asta...Au venit la mine şi babeţi din ăştia de patruzeci şi ceva de ani, să-i învăţ engleză şi germană că nu ştiu şi le trebuie. Eu când le ziceam...Dacă ştii germană acum, eşti aranjat. Lasă că şi franceza e bună. Eu cobor la prima, nu te mai plictisesc.
-Nu mă plictisiţi chiar deloc...În autobuz mereu vezi..
Între timp, o doamnă corpolentă şi soţul ei aidoma încearcă să se strecoare pe lângă scaunul meu şi mă împing amândoi violent cu coatele. Doamna corpolentă începe să ţipe la o domnişoară care nu voia să se dea din calea ei şi în momentul următor se iscă un scandal monstru.
Îmi reiau fraza către domn:
-Mereu vezi chestii de genul ăsta, feţe mohorâte. Numai tristeţe. Suntem foarte trişti.
Domnul de lângă mine începe să se amuze copios pe seama mahalalei nou formate într-un spaţiu atât de mic precum al autobuzului şi-mi zice cu un accent englezesc:
-We are romanians, we are romanians.
Încep şi eu să râd, în ciuda faptului că domniţa strălucitoare care se sprijinea de bara portocalie de lângă scaunul meu(nu cea implicată în scandal), ne fixează şi pe mine şi pe domn cu o privire evident plină de înjurături.
Îi fac loc domnului de lângă mine să coboare, ne apropiem de prima staţie.
-Cum ziceai că te cheamă pe numele mic?
-Luana.
-A, Luana. Era un film prin '47 cu *actriţă al cărei nume nu l-am reţinut* care se numea aşa. Oricum, tu eşti mai drăguţă decât ea. Îţi dai seama, ea cu toate solarele şi fondurile de ten...Îţi zic eu că aşa e.
-Atunci trebuie să-l văd, îi răspund, cu siguranţă roşind.
-O zi bună şi o noapte nebună. Te salută moşu'.
-La revedere!
Coboară şi din staţie îmi mai face o dată cu mâna. Îi răspund entuziasmată. Îmi scot caietul de geografie din ghiozdan şi-ncep să scriu. Mă mir că încă nu s-a uitat nimeni insistent la mine. Sau poate nu mi-am dat eu seama.


Cine zicea că oamenii nu pot fi şi altfel?

Obsesie?

OBSÉSIE, obsesii, s.f. Tulburare a voinţei care se manifestă prin idei fixe, prin dorinţa irezistibilă de a face un act determinat, bolnavul fiind conştient de caracterul anormal al acţiunilor sale. ♦ Imagine sau idee inadecvată care revine neîncetat în câmpul conştiinţei, stăruitor şi anormal; preocupare chinuitoare.
sau

OBSÉSIE s.f. 1. Imagine, idee care urmăreşte pe cineva neîncetat; preocupare chinuitoare. 2. Tulburare mintală provocată de o idee fixă (teamă, impulsie).


Sursa este Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Online, chiar! De ce obsesie? Pentru că asta mă chinuie pe mine de ceva timp încoace. A început timid şi apoi şi-a dezvoltat tentaculele tot mai mult, până a reuşit să mă sufoce. Acum nu mai vrea să-mi dea drumul. Şi m-am pierdut pe drum. Unde sunt? Unde e independenţa din mine? Unde mi-e personalitatea, orgoliul? Unde sunt toate astea? Da, sunt la tine. Le ţii ascunse într-o cameră neagră şi nu vrei să le dai drumul pentru că te satisface grozav să mă vezi chinuindu-mă. Eşti un porc. Nu, eşti doi porci!! Iar eu sunt o naivă. Cea mai mare din câte am cunoscut.

Trebuia să-mi termin proiectul la biologie, nu să îţi faci tu apariţia.

M-am săturat, teribil m-am săturat de discuţiile astea inutile. Daaa, inutile! Aşa ca mine. Şi ce dacă am chef să îmi exprim frustrările? Am şi eu voie o dată pe an să-mi dau masca jos şi să o fac. Cum adică ce mască? Aceeaşi mască pe care o poartă şi vecinul de la scara 2 şi profa de ştiu-eu-ce şi mama ta şi tatăl lui. Masca de indiferenţă combinată cu o eternă fericire şi în acelaşi timp tristeţe. Cam asta ar fi, cam asta ar fi lumea în care ne scăldăm. Aşa că lasă-mă să mă exprim, pentru că, oricum, în rest, nu faci altceva decât să mă adânceşti şi mai mult în starea obsesivă în care mă complac involuntar.

Te rog frumos să nu mai fii porc. Ştiu că îţi este imposibil. De asemenea, te rog cu toată simpatia să îmi înapoiezi visele pentru că nopţile în care te visez sunt pierdute şi le simt lipsa. Te rog să îmi înapoiezi fluturii din stomac care, de fiecare dată când te simt aproape, zboară către tine şi mă lasă singură. Şi ei. De parcă nu ar fi de ajuns că o faci tu. Cu acest prilej, te rog să nu o mai faci. Te rog să nu mă mai faci să mă simt neputincioasă în faţa ta pentru că nu deţii tu adevărul suprem şi te rog să-mi dai inima înapoi. Da, aşa cum este. Şi dă-mi şi toporul cu care ai ciopârţit-o. Te rog să-mi înapoiezi secundele, minutele şi orele în care am discutat cu tine. Pentru că nu meriţi. Şi pentru că îmi aparţin.

Te rog să mă eliberezi de starea obsesivă în care m-ai aruncat după ce ai plecat.

Te rog să te întorci, ca să îmi demonstrezi încă o dată cât de porc eşti, apoi, te rog să-ţi faci ieşirea aşa cum se cuvine, înconjurat de ele.
Te rog să dispari pentru că am obosit să te mai aştept.


OBSESIE-substantiv comun care nu mai reprezintă nimic pentru mine. Sursa: Luana. Online, chiar!

Cinşpe(2)

A alergat după autobuz. A transpirat, se gândea că sigur o să-l prindă. A ajuns gâfâind. Autobuzul era plin. Oamenii se înghesuiau înăuntru de parcă se vindea fericire gratis. Toate gândurile, pasiunile şi visele lor dispăruseră. Odată cu corpurile, sufletele fiinţelor umane erau şi ele puse în comun. A înjurat în gând, s-a dat bătută. Strada era plină. Obiectele preferate ale oamenilor, maşinile, se înşirau pe drumul umed ca furnicile. Un iz de înghesuială amestecat cu o umezeală mizeră plutea peste tot în aer. Oameni grăbiţi, eliberaţi de sentimente ignorau tot ce se petrecea în jurul lor şi îşi urmau zilnicele şi mereu aceleaşi drumuri. "O să merg cu metroul", s-a gândit. "Sigur o să ajung mai repede". A coborât în subteranul mult prea populat şi şi-a procurat o cartelă din aceea cu două călătorii. Vânzătoarea a fulgerat-o cu o privire dispreţuitoare şi i-a întins în silă cartonul ce deschidea porţile subsolului. Pentru staţia "Crângaşi" i s-a răspuns la fel de dispreţuitor că trebuia să meargă la Linia 2. A mulţumit timid printr-o mişcare a capului şi a păşit grăbită spre destinaţia de la sfârşitul scărilor: Linia 2. Peronul era pustiu. Un cerşetor stătea stingher într-un colţ, fără speranţe la fericire materială. În rest, nimic. Liniştea era la ea acasă. Zgomotul claxoanelor furioase de la suprafaţă s-a furişat încetişor, ascunzându-se în spatele liniştii imperiale din subteran. S-a auzit metroul. Fugea către staţia "Izvor" sfărâmând fără milă aerul şi întunericul din tunel. O aşteptare de trei secunde şi apoi o pătrundere într-o continuare a lumii de deasupra. Un metrou plin. O cunoştinţă salutată în treacăt. Şi...el. Metroul s-a eliberat. La câteva scaune distanţă i s-a înfăţişat profilul unui chip brun cu trăsături violente, cu ochi verzi şi mici ce priveau pierduţi pe harta staţiilor de metrou, cu căşti ce alintau nişte urechi brutale acoperite de plete castanii. Privea chipul cu o insistenţă obraznică, iar atunci când chipul făcea o mişcare de rotaţie a capului în direcţia ei, lăsa speriată capul în jos, zâmbind suav. Fără să ştie dacă chipul o mai privea, a ridicat capul. Şi-au încrucişat privirile, gândurile, fiinţele. Sufletele lor au zburat în aer, s-au îmbrăţişat şi au făcut schimb de trupuri. O clipă a durat. Apoi, metroul s-a umplut din nou de monştri umani şi sufletele lor au revenit fugind. "Urmează staţia <> cu peronul pe partea stângă". A coborât pierdută. Ca într-un ocean, un val de oameni părăsiţi de sentimente au purtat-o până aproape de ieşire. Drumul către tramvaiul patruzecişiunu în direcţia "Ghencea" i se înfăţişa la stânga. Din nou, încrucişare. A urcat scările murdare de inimi prăbuşite în mizerie. Urmărea chipul brun fără să respire, inima îi exploda în piept. Chipul se îndrepta în acelaşi sens ca şi ea. Din când în când, chipul se întorcea către ea. Nu a mai lăsat capul în jos, precum în metrou. Privea încrezătoare în sus, păşind în urma lui. Afară, la suprafaţă, întunericul domnea, obligând autorităţile să plătească bani în plus pentru curentul consumat de stâlpii de iluminat. Ieşirea din gura de metrou ducea chiar la peronul din staţia de tramvai. Metalul colorat sub formă de mijloc de transport şi-a făcut apariţia. Chipul a urcat la cealaltă uşă, iar ea şi-a făcut loc în înghesuială, urcând pe la uşa din dreptul ei. Trei staţii, atât a avut de mers. Sufletele oamenilor ce au coborât în staţia în care trebuia să coboare şi ea, au fugit înaintea acestora şi i-au aşteptat tulburate pe peron. Înainte să coboare, a aruncat o ultimă privire înapoi, acum, că tramvaiul era parţial gol. Chipul dispăruse. A fugit grăbită prin ploaia care a intrat în scenă exact la timp, ca să spele amintirile adunate de-a lungul zilei. Întârzia...