şi calde din care nu te mai poţi desprinde dimineaţa când trebuie să-ţi porţi corpul inert spre locul de muncă, încă o dată pe săptămână. Nu mi s-a derulat visul în întregime, te rog, nu mă smulge, încă!...E Ajunul Crăciunului, momentul anului în care toată lumea se cadoriseşte, împodobeşte bradul şi-mai-ştiu-eu ce fac. Nu vrei să mă laşi să-mi primesc şi eu cadourile? Maturitate, te rog, stăpâneşte-ţi setea de suflete infantile proaspete şi mai lasă-mă să îmi iubesc patul încă o noapte! Căci...după ce mă vei zgâria tu, luându-mă din lumea mea, patul meu va duce lipsă de afecţiunea pe care i-o arăt acum. Va deveni numai un obiect cu cearşafuri pe care le voi schimba din cinci în cinci ani, cu pernă care îmi va simţi în fiecare noapte mireasma părului, încărcată de fumul ţigărilor din oraşul ăsta mare, de visele tuturor oamenilor pierdute şi aruncate fără milă la containerul ăla de gunoi colectiv...şi ea, iubita mea pernă, nu va mai simţi nimic din partea mea. Poate doar indiferenţă. Voi deveni rece, iar toate jucăriile care zac acum cuminţi pe patul meu, vor dispărea fără urmă. Te rog, mai lasă-mă să admir o ultimă dată întreaga lume ce se desfăşoară în jurul meu şi să mă minunez de spectacolul la care participă toţi oamenii, căci viaţa este cel mai intens spectacol. Sunt mii de suflete afară! Şi ele merită mai mult decât mine să le duci departe de lumea asta, acolo, în lumea în care nimeni nu zâmbeşte, lumea concedierilor, a frustrărilor, a...Sau măcar...te rog să mă aştepţi...Mă duc să îmi fac un duş, să-mi spăl toate visele pe care, oricum nu le voi mai revedea vreodată, să renunţ la amintiri, la jucării, la prieteni şi să-mi fac loc pentru...pentru...aşa este, nu trebuie să-mi fac loc pentru nimic. Căci nu mă va mai frământa nimic. Nici măcar firava mea persoană. Aşteaptă-mă în faţa uşii, i-am lăsat copilăriei un bilet de adio. Aşteaptă-mă, că vin...
