luni, 6 iunie 2011

Cinșpe(3)

Trecuseră doi ani. Cei cinșpe se prefăcuseră în șaptișpe și se apropiau cu repeziciunea Acceleratului lui Topârceanu de opșpe. Sentimentul era acela al trecerii timpului fără rost. Primăvară, vară, toamnă, iarnă. Patru anotimpuri, doișpe luni și, în final, două cicluri de șanse ratate, persoane cărora le îngăduise prea mult și veșnicele certuri din veșnicul "mediu familial".
Marți, mult prea devreme pentru ca gunoierilor de pe stradă să li se dezmorțească degetele jegoase de pe containerele impregnate cu aromele unor iubiri reciclabile. Trăim într-o lume modernă. Era tehnologiei. Secolul douășunu. Contactul interpersonal este obositor și deloc necesar. Mașinăriile inventive ne pot înlocui oricând, fără nicio grijă. Gânduri care îi străbăteau materia cenușie în timp ce se îndrepta spre locul plicticos de muncă. Primise o slujbă temporară la o firmă obscură care vindea o interminabilă varietate de produse, de la teneși chinezești de cea mai proastă calitate până la rame fotografice de plastic ieftin și murdar, menite să păstreze vii amintiri de mult timp uitate, din vremuri mai drăguțe. Se simțea neîmplinită și permanent obosită, probabil pentru că tot ceea ce făcea era să arunce cuvinte banale prin intermediul unui fir îmbârligat precum coada unui porc din desene animate. Cuvinte scurte, foarte adânci și cu înțelesuri ascunse, pline de figuri de stil, prin care trebuia să vândă prin telefon toată "varietatea de produse de înaltă calitate pe care o oferim!", cât mai multe lucruri odată și dacă se putea, cât mai ieftine. Naivă! Odată cu vorbele lipsite de substanță prin care vindea marfa eternului șef manelist, își vindea sufletul. Inteligența. Abilitatea de a gândi, o însușire atât de rară în lumea de astăzi. Toate astea se duceau în zbor, nu ca un porumbel alb din romanele franțuzești, ci ca pe o tavă cu hamburgeri grași și cartofi uleioși de la McDonald's. Uitase de ea și se pierduse pe drum. Hei! Se integrase, două cuvinte mult mai potrivite pentru situația ei.
Nu! Un cuvânt pe care-l uitase de ceva vreme. Azi nu! Să îi fi fost oare dor de timpurile adolescenței, alea de la început, cu versurile din "Nu am chef azi" răsunându-i prin tot corpul la un concert din parc, primul concert din viața ei? Nu! Nu! Nu! Nu! Din ce în ce mai accentuat. NU! Ceva în ea se rupsese. Nu era inima care îi bătea clișeic de vreo sută de ori mai tare. Nu era nici plămânul drept, ăla bolnav, care se lupta din răsputeri să-i facă rost de aer, mult aer, mai mult aer! Nu era ceva specific. Sau ceva fizic. Erau toate separat și împreună. La un loc. Dorința de a fugi se aprinse în ea ca fitilul artificiilor de Anul Nou. Se credea Ioana d'Arc, Alice Paul și Cleopatra în același timp! În jurul ei săracii gunoieri se transformaseră în revoluționari francezi și zecile de hârtii împuțite de pe jos erau mii de steaguri, însemne revoluționare și imnuri salvatoare! O chemau. Avea momentul ei. Și atunci s-a desprins. S-a cărat. A lăsat slujba nesimțită pentru o zi și și l-a și închipuit dintr-odată pe "De Puta Madre" cum o înjura și o urmărea cu remarcile lui elevate. Nu-i mai păsa.
A ajuns la gară. Era prea dimineață, așa că biletul a fost nimic. Viitoarea regină a Angliei de la ghișeu nu s-a abținut să-i arunce o privire împungătoare de curtezană adevărată și i-a trântit pe sub geamul maroniu acel carton care era scăparea. Un singur tren în gară. S-a aruncat pe una dintre banchetele jegoase, întotdeauna lângă geam și a răsuflat o secundă. Două. Trei. După zece minute, trenul aproape gol porni supărat către destinația pe care n-o știa și nici nu era curioasă să o afle. Se uitase la prea multe filme americane pline de aventuri siropoase și relații perfecte și probabil că din cauza asta se simțea o adevărată războinică împotriva sistemului. Sau cel puțin, împotriva locului pe care îl ocupase în ultimul timp viața ei în "sistem". Era liberă, deși înghesuită într-un compartiment plin de mucegai, cu perdele cândva bej, acum maro, împrospătate glorios de omniprezenta emblemă a sistemului: "CFR". Dezgust. Asta simțea. Aerul greu din cămăruța mișcătoare o îneca. Deschise geamul. Apoi, curent. Ușa se deschise și ea timid și perdelele înmiresmate de igrasie fluturară pentru un moment ca mândrul tricolor din fața primăriei și a școlilor. Doi ochi negri o măsurară din cap până în picioare și se așezară pe bancheta din față, la ușă, ca întotdeauna. O ignorau. Ochii negri nu-i dădeau atenție, preocupați de o carte groasă, cu coperți de piele întoarsă, ce probabil ascundeau o altă poveste imposibilă de dragoste sau acțiune. Admira nu atât ochii, cât cartea. Era minunată, acoperită, la o privire mai atentă, în catifea fină și nu în piele; părea desprinsă din biblioteca unui mare filosof contemporan, genul acela de enciclopedie ambulantă, cu însăși istoria sa de viață ruptă dintr-o altă carte cu înfățișare asemănătoare. Era fascinată de cartea verzulie, ce părea fără sfârșit, atât de groasă era, pe care ar fi vrut să o devoreze chiar ea. Atunci. Pe loc. Dar apoi, îl văzu. Ochii negri o priveau intens, înconjurați de o față excesiv de masculină, cu barbă care nu se potrivea deloc portretului și niște buze subțiri, mult prea rozii pentru tenul bronzat. Fața aceasta cu trăsături dure și o bărbie proeminentă contrasta cu trupul mic, de copil, care-i dădea un oarecare farmec aparte și o anumită alură inocentă. Dar inocența asta era imediat înlocuită de întunecimea întregului centru al feței, ochii. Arătau mai degrabă ca niște bucăți fierbinți de granit sau ca două mine infinite de cărbune neprelucrat din adâncuri. Privind-o, aceste două pietre brune scriau mii de versuri ale unei poezii necunoscute, antice și pătrunzătoare. Ea își scoase cu repeziciune o chitanță din buzunar, de la vreun client de demult și începu să citească artefactul cu un interes vădit prefăcut. Voia doar să evadeze din aria privirii negre, ca un copil fugind speriat de întuneric.
Și apoi, întunericul îi izbi pe amândoi. Tunel. Simți o mână aspră sub umărul ei dezgolit și o alta, mult mai puternică, trasându-i cu degetul linia bărbiei ascuțite. Două răsuflări tinere și agitate se uniră și sufletele lor deveniră o entitate. O atingere timidă a buzelor, câteva secunde și apoi lumină. Trenul opri. Ea coborî în stație, smulgându-și în grabă sufletul după ea, dar rămase numai cu o bucată infimă. Ochii negri o priveau de după perdelele mucegăite și îi impregnau pielea cu tăișul lor.
A alergat. O cafenea. Un parc. Un tramvai. O bancă. Un magazin. O zi petrecută în acel oraș străin, la cinșpe minute de metropola ei mare și împuțit de agitată. Un ciclu de doi ani, un lanț al slăbiciunilor rupt într-o singură zi. Era din nou fericită, se simțea stăpână pe sine și...liberă. Se recăpătase pe ea însăși, în douășpatru de ore de făcut nimic special. Sau...oare? Nu era special tocmai faptul că fugise? Că nu mai era slabă, nu mai era indiferentă, nu mai era oricine?
Din nou gară. Pleca acasă, trebuia să se întoarcă. Două dimineața, același tren pustiu cu care venise în orașul de țară în care aflase de la localnici că nu se întâmplă nimic niciodată. Ce ciudat!, se gândea, pentru că pentru ea se întâmplase totul în orașul acesta atât de apropiat de metropola aglomerată și totuși atât de uitat de lume. Aventura ei clișeică se termina, cămăruța înghesuită pe șine o aducea înapoi. Acasă. Gara era luminată slab de câteva felinare înalte, cu becuri galben-verzui în jurul cărora dansau turbat țânțarii, beți de căldură ca în orice noapte de vară. Ieșind printre porțile de metal care găzduiau escapada ei de-o zi, simți că bucata imensă de suflet, pe care o pierduse în dimineața uitată a acelei zile, o împlini. Pe o bancă, sub un felinar ruginit, ochii negri îi străpungeau tăios rădăcinile sufletului proaspăt întregit. O aștepta...

Un comentariu:

Anonim spunea...

ce frumos scrii! orice ai face in viata, trebuie sa si scrii, altfel, te ratezi!