Da, sunt în timpul orei de română. Dar nu am cum să particip, deşi aş vrea, pentru că nu am habar despre ce se discută aici, se dezbat nenumărate subiecte referitoare la comunism, la monarhia din România şi la multe alte lucruri care pe mine nu mă privesc.(Sau ar trebui sa mă privească?). Poate pentru mulţi e fascinant, dar pentru mine e un alt prilej nevinovat ca mintea să-mi joace feste şi să facă ce ştie ea mai bine, să mă poarte departe cu gândul şi să zburde inofensiv. Inofensiv poate părea, dar este unul din multele mele defecte, incapabilitatea de a fi atentă, chiar dacă ceea ce se spune poate fi important şi/sau folositor. Dacă mie mi se pare neinteresant sau plictisitor, îmi pierd interesul(ştiu că am repetat cuvântul "interes"; am stat mult timp să gândesc cu ce aş putea să-l înlocuiesc, a rezultat mulţime vidă).
Aşa că, revenind, mă simt complet inutilă şi în plus. Cel puţin acum. Sau nu numai. Colegii mei pun întrebări atât de inteligente şi participă atât de...activ, violent, persuasiv, la aceste dezbateri! Şi cunosc atât de multe lucruri şi atât de diverse! Am avut tendinţa să încep să ma plâng în legătură cu cât de puţine lucruri ştiu eu şi cât de multe ei, despre "multele" lucruri la care mă pricep eu, despre...să nu mai spun la câte se pricep ei. În fine, n-o să-mi urmez acest instinct de autocompatimire(deşi deja am facut-o, haha) şi o să-mi continui textul acesta cu atât de multe înţelesuri, sensuri, atâtea învăţături şi "intelectualităţi" demne de reţinut! Bineînţeles, eram ironică, pentru că textul meu(la fel ca toate celelalte, de altfel) e cât se poate de inutil şi lipsit de sens.
Ideea e că...Sincer, habar nu am de ce m-am apucat să scriu aceste rânduri. Probabil că mă plictiseam, probabil că doar simţeam nevoia să strig ceva, orice, către teoreticii cititori.
A început lecţia propriu-zisă. Cuvintele poeziei le aud, curg toate pe la urechile mele într-un ritm alert, dar suav, pentru că proful meu de română are o voce de-o căldură şi o dăruire rară. Dar tot aceste cuvinte nu vor să intre(la propriu nu, haha) în urechile mele, se derulează ca un film pe care îl urmăresc fără sunet.
"Neobişnuită alăturarea asta între scuipat şi lumină". Fragmente din ce se discută în clasă, acum că a început şi comentariul poeziei.
Se scurg încetişor şi ultimele cinci-zece minute din oră, mă gândeam dacă să fac o plimbare prin fascinantul Cişmigiu sau să mă duc direct acasă(având în vedere că astăzi "scap" cu o oră mai devreme).
Cred că mă opresc aici cu înşiruirea asta de cuvinte(care, paradoxal, este legată tot de şcoală!). Mă gândesc cu groază la drumul singuratic către casă, o să mă arunc iar într-unul din împuţitele autobuze care îmi vor purta inertul trup până acasă, unde o să intru iar in rutina de seară.
Sau poate...după ce îmi termin tema la mate, în seara asta o să fac ceva special, diferit, poate mă scufund în lectura caldă a unei cărţi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu