miercuri, 4 februarie 2009

Cinşpe(2)

A alergat după autobuz. A transpirat, se gândea că sigur o să-l prindă. A ajuns gâfâind. Autobuzul era plin. Oamenii se înghesuiau înăuntru de parcă se vindea fericire gratis. Toate gândurile, pasiunile şi visele lor dispăruseră. Odată cu corpurile, sufletele fiinţelor umane erau şi ele puse în comun. A înjurat în gând, s-a dat bătută. Strada era plină. Obiectele preferate ale oamenilor, maşinile, se înşirau pe drumul umed ca furnicile. Un iz de înghesuială amestecat cu o umezeală mizeră plutea peste tot în aer. Oameni grăbiţi, eliberaţi de sentimente ignorau tot ce se petrecea în jurul lor şi îşi urmau zilnicele şi mereu aceleaşi drumuri. "O să merg cu metroul", s-a gândit. "Sigur o să ajung mai repede". A coborât în subteranul mult prea populat şi şi-a procurat o cartelă din aceea cu două călătorii. Vânzătoarea a fulgerat-o cu o privire dispreţuitoare şi i-a întins în silă cartonul ce deschidea porţile subsolului. Pentru staţia "Crângaşi" i s-a răspuns la fel de dispreţuitor că trebuia să meargă la Linia 2. A mulţumit timid printr-o mişcare a capului şi a păşit grăbită spre destinaţia de la sfârşitul scărilor: Linia 2. Peronul era pustiu. Un cerşetor stătea stingher într-un colţ, fără speranţe la fericire materială. În rest, nimic. Liniştea era la ea acasă. Zgomotul claxoanelor furioase de la suprafaţă s-a furişat încetişor, ascunzându-se în spatele liniştii imperiale din subteran. S-a auzit metroul. Fugea către staţia "Izvor" sfărâmând fără milă aerul şi întunericul din tunel. O aşteptare de trei secunde şi apoi o pătrundere într-o continuare a lumii de deasupra. Un metrou plin. O cunoştinţă salutată în treacăt. Şi...el. Metroul s-a eliberat. La câteva scaune distanţă i s-a înfăţişat profilul unui chip brun cu trăsături violente, cu ochi verzi şi mici ce priveau pierduţi pe harta staţiilor de metrou, cu căşti ce alintau nişte urechi brutale acoperite de plete castanii. Privea chipul cu o insistenţă obraznică, iar atunci când chipul făcea o mişcare de rotaţie a capului în direcţia ei, lăsa speriată capul în jos, zâmbind suav. Fără să ştie dacă chipul o mai privea, a ridicat capul. Şi-au încrucişat privirile, gândurile, fiinţele. Sufletele lor au zburat în aer, s-au îmbrăţişat şi au făcut schimb de trupuri. O clipă a durat. Apoi, metroul s-a umplut din nou de monştri umani şi sufletele lor au revenit fugind. "Urmează staţia <> cu peronul pe partea stângă". A coborât pierdută. Ca într-un ocean, un val de oameni părăsiţi de sentimente au purtat-o până aproape de ieşire. Drumul către tramvaiul patruzecişiunu în direcţia "Ghencea" i se înfăţişa la stânga. Din nou, încrucişare. A urcat scările murdare de inimi prăbuşite în mizerie. Urmărea chipul brun fără să respire, inima îi exploda în piept. Chipul se îndrepta în acelaşi sens ca şi ea. Din când în când, chipul se întorcea către ea. Nu a mai lăsat capul în jos, precum în metrou. Privea încrezătoare în sus, păşind în urma lui. Afară, la suprafaţă, întunericul domnea, obligând autorităţile să plătească bani în plus pentru curentul consumat de stâlpii de iluminat. Ieşirea din gura de metrou ducea chiar la peronul din staţia de tramvai. Metalul colorat sub formă de mijloc de transport şi-a făcut apariţia. Chipul a urcat la cealaltă uşă, iar ea şi-a făcut loc în înghesuială, urcând pe la uşa din dreptul ei. Trei staţii, atât a avut de mers. Sufletele oamenilor ce au coborât în staţia în care trebuia să coboare şi ea, au fugit înaintea acestora şi i-au aşteptat tulburate pe peron. Înainte să coboare, a aruncat o ultimă privire înapoi, acum, că tramvaiul era parţial gol. Chipul dispăruse. A fugit grăbită prin ploaia care a intrat în scenă exact la timp, ca să spele amintirile adunate de-a lungul zilei. Întârzia...

Un comentariu:

Anonim spunea...

Interesanta poveste :x Apuca-te de un roman :> Promit ca voi fi primul care va cumpara cartea.

Sau macar scrie mai des >:D<