vineri, 10 aprilie 2009

Cine zicea că oamenii nu pot fi şi altfel?

Aştept vreo treizeci de minute un 226 care întârzie să apară. Mă urc în primul 368 şi constat că în spate se află 2 de 226. Grozav! Ca-ntotdeauna. Cu căştile-n urechi, mă aşez lângă un domn mai în vârstă. Aceleaşi eterne feţe triste domină atmosfera uşor degajată a autobuzului gri.
-Nu te supăra, asta pentru ce mai e? mă întreabă domnul de lângă mine. Având o minte îmbuibată de stereotipuri, mă gândeam că e încă un moş dezamăgit de noua generaţie, dornic să se exteriorizeze în acest sens.
-E...ca să schimbi melodiile, i-am răspuns zâmbind, îndesându-mi casca la loc în ureche.
-Şiiii...melodiile alea de unde vin?

-Păi, din telefon! îi răspund arătând cu degetul către buzunarul de la pantaloni.
-Aaaa, gata, am înţeles. Am crezut că e cine ştie ce tehnologie nouă.
Am zâmbit din nou. Începea să-mi placă domnul. Era simpatic, cu ochelarii fund-d
e-borcan acoperindu-i ochii mici şi veseli.
-Am crezut că e din ăla...Aifon, aipod, cum îi zice.
-Aaa, nu, e un simplu t
elefon. Nu e aifon.
-Cum i-ai zis? Ai ce?
-Aifon.
-Ăhă, ăhă.
Mă sună mama. Îi spun că sunt în 368 şi ajung în vreo patruzeci de minute. Îmi bag căştile în ghiozdan şi-mi scot cartea. Presimt o convorbire cu domnul de lângă mine, încep să nu regret că m-am urcat în 368. Cu mişcări bruşte, domnul scoate din buzunarul gecii două cartonaşe în formă de semilună mai lată şi mă întreabă care-i mai mare, punându-le unul lângă altul. Aaahaaa, m-am prins. E o iluzie optică.
-Sunt egale, îi zic eu.
-Sigur? Dar aşa? spune, schimbând cartonaşele între ele.
-Sigur. Sunt egale. Ăsta roz pare mai mare, dar sunt egale.
-Aşa e, mă. Bravo. Mi le-au dat nişte americani în Cişmigiu, m-au întrebat şi pe mine acelaşi lucru. Eu am zis că ăsta roz e mai mare. Mă-ntreabă: "Sigur? Pe-o bere?". Zic: "Da, dom'le, sigur." Erau egale, cum ai zis. Eh, am dat berea. Dar ei au dat friptura. Ce pot să zic, am trei licenţe, m-au ajutat la ceva? Se pare că trebuie să vină noua generaţie ca să îşi dea seama.
Ce domn de treabă, mă gândeam. Uitasem de mult timp că oamenii necunoscuţi pot fi şi sociabili. Probabil că, după cum am zis, minţile noastre pline de prejudecăţi nu concep că oamenii pe care nu-i cunoaştem ar putea să intre pur şi simplu în vorbă cu noi.
-Am zis eu că eşti deşteaptă. Studentă unde?
-Aah, nu-s studentă. Sunt de-abia la liceu, în a noua. La Sava.
-Daaa, Sava. Unde a făcut şi fiică-mea. Deci de-aia...de-aia, îmi spune gânditor şi reia repede..Grozav liceu! Deosebit, într-adevăr. Mai e ăla...era unu'...Rusu, de fizică. Mai e?
-Da, Rusu..Mai e.
-Mai e ăla? Doamnee, mereu plângea când îi cântau copiii la sfârşit de an..grozav om. Şi ce limbi străine faci?
-Păi, franceză şi engleză.
-Şi franceză ştii la fel de bine ca şi engleză? Engleză sunt convins că ştii.
-Mă descurc, dar nu ştiu atât de bine ca engleză.
-Da..şi la mine veneau copiii pentru pregătire. De fapt, vin. Îi pregătesc pentru Cambridge. Şi iau, dom'le, iau. Unele fete mă mai văd prin autobuz, mă strigă "Oncle, oncle". Aşa-mi zic ele, oncle. Ce să faci...singura satisfacţie care îmi mai rămâne. Mai strâng şi eu nişte bănuţi, că cu pensia asta...Au venit la mine şi babeţi din ăştia de patruzeci şi ceva de ani, să-i învăţ engleză şi germană că nu ştiu şi le trebuie. Eu când le ziceam...Dacă ştii germană acum, eşti aranjat. Lasă că şi franceza e bună. Eu cobor la prima, nu te mai plictisesc.
-Nu mă plictisiţi chiar deloc...În autobuz mereu vezi..
Între timp, o doamnă corpolentă şi soţul ei aidoma încearcă să se strecoare pe lângă scaunul meu şi mă împing amândoi violent cu coatele. Doamna corpolentă începe să ţipe la o domnişoară care nu voia să se dea din calea ei şi în momentul următor se iscă un scandal monstru.
Îmi reiau fraza către domn:
-Mereu vezi chestii de genul ăsta, feţe mohorâte. Numai tristeţe. Suntem foarte trişti.
Domnul de lângă mine începe să se amuze copios pe seama mahalalei nou formate într-un spaţiu atât de mic precum al autobuzului şi-mi zice cu un accent englezesc:
-We are romanians, we are romanians.
Încep şi eu să râd, în ciuda faptului că domniţa strălucitoare care se sprijinea de bara portocalie de lângă scaunul meu(nu cea implicată în scandal), ne fixează şi pe mine şi pe domn cu o privire evident plină de înjurături.
Îi fac loc domnului de lângă mine să coboare, ne apropiem de prima staţie.
-Cum ziceai că te cheamă pe numele mic?
-Luana.
-A, Luana. Era un film prin '47 cu *actriţă al cărei nume nu l-am reţinut* care se numea aşa. Oricum, tu eşti mai drăguţă decât ea. Îţi dai seama, ea cu toate solarele şi fondurile de ten...Îţi zic eu că aşa e.
-Atunci trebuie să-l văd, îi răspund, cu siguranţă roşind.
-O zi bună şi o noapte nebună. Te salută moşu'.
-La revedere!
Coboară şi din staţie îmi mai face o dată cu mâna. Îi răspund entuziasmată. Îmi scot caietul de geografie din ghiozdan şi-ncep să scriu. Mă mir că încă nu s-a uitat nimeni insistent la mine. Sau poate nu mi-am dat eu seama.


Cine zicea că oamenii nu pot fi şi altfel?

7 comentarii:

Deiu spunea...

ce pot sa zic.suuper tare.
azi am alergat si eu dupa 122:)) 1 statie,iti dai seama ce mult?si ce sa zic,l-am si prins:))
dar,revenind.in 311-385-173 autobuzele astea cu care circul eu,nu exista mosi atat de draguti:( pacat...
as vrea si eu altceva in afara de coate in stanga si in dreapta,imbranceli,babe care face slalom ca sa ajunga la scaune si sa stea jos numai ptr o statie....ma rog:)
geniaaal.
>:d<
Te iubesc,bă!

Robbie spunea...

Foaaarte tare povestea. Am mai dat si eu rareori de oameni care vor sa intre in vorba, dar asta chiar parea simpatic. Si aia cu 'o zi buna si o noapte nebuna' a fost geniala :))
Poate ca multi oameni din autobuze ar zice ceva, dar cand deschid gura multi spun prostii sau se iau de 'generatia asta'. Foarte tare, ce sa zic :)

Pandutzu spunea...

foarte tare oncle :d si eu am vorbit o data in 336 cu un mosulica.. care era inventator.. facea lucruri pentru o lume mai buna...

Anonim spunea...

Am mers ieri cu 336 :|
lumea era prea fericita si volubilă, iar nivelul de alcoolemie atingea cote net superioare limitei normale:>

Discutau probleme politice :D
era amuzant sa asculti, nu toate cuvintele se intelegeau. :>

Paste ferict!

Teo spunea...

Frate, eram nică şi mă speriasem.
Aşa păreai, respingătoare.
Dar acum, te iubesc!

Teo spunea...

Mă rog, rar mai vezi un om cu un aşa, bun-simţ.

Anonim spunea...

There is always a hope!